Povestea 2 – Unu o cunoaște pe Doi

În prima noapte, Ecoterrianul Unu adormi greu, încă zăpăcit de atâtea impresii ale primei sale zile pe Pământ. Însă până la urmă oboseala și-a dat mâna cu Moș Ene și Unu adormi profund, înconjurat de dragii lui copaci și așezat pe un strat moale de mușchi.

A doua zi, lumina caldă și aurie a unui soare minunat îl trezi. Ușor-ușor, reuși să deschidă ochii și nu mică îi fu mirarea când privirea lui întâlni… o altă privire!

„Cât e de frumoasă!! Hihi, ce pufoasă și ce verde minunat poartă!” gândi Unu. „Dar privirea… De fapt, ce gene luuungi și ce frumos îi cad pe obraz când clipește…”

„Și tu ești chipeș” auzi Unu o voce caldă care îi zumzăi în minte. Era oare posibil?! Ea, frumoasa, minunata creatură verde cu gene lungi îi vorbea!

„Și eu te aud, și mă bucur tare mult că mă găsești frumoasă” chicoti ea. „Mă cheamă Doi. Pe tine?”

„Eu… eu sunt Unu!” îndrăzni tânărul nostru Ecoterrian.

Unu și Doi deveniră prieteni imediat. Doi părea să fi fost ceva mai curajoasa în ziua de dinainte, așa că știa un pic mai mult decât Unu despre tot ce se întâmpla în jur. Observase că pământul se înverzea pe măsură ce oamenii făceau un simplu gest de bunătate. Cum un om râdea, apărea un tufiș nou sau un nou fir de iarbă se ivea. Așa că la fiecare îmbrățișare, zâmbet, cuvânt bun, Pământul devenea din ce în ce mai frumos și mai bogat.

Minunea cea mai mare apărea când oamenii își arătau iubirea față de Pământ. Când oricare dintre ei îndrepta o plantă, o mângaia sau îngrijea, în orice fel, natura, cerul se lumina brusc și undeva, de fiecare dată în alt loc, ceva se năștea.

„Așa cred că ai apărut tu!” zise Doi. „Așa cred că am apărut și eu, și dacă am numărat bine, cred că deja suntem vreo 7”.

„7??” se miră Unu.

„Așa cred” se însufleți Doi. „Ce m-am bucurat! M-am gândit cât de multe putem face împreună! Cum putem să râdem, să ne jucăm, ba chiar să ne unduim, așa… știi cum?” Privirea pierdută a lui Unu arăta destul de clar ca el, ca băiat, n-avea nici cea mai mică idee.

„Oamenii îi spun dans…” șușoti Doi, misterioasă, în mintea lui Unu.

Lui Unu i se întinse un zâmbet uriaș, strălucitor pe chip. Nici acum nu știa exact ce e acela dans, dar era fericit. Fericit că o avea pe Doi lângă el, pe Doi cu ale sale gene minunate, alături de care avea să descopere multe. Poate chiar și Dansul!

Unu tocmai descoperise Prietenia.

P2

Leave a comment