Povestea 4 – Baiatul care putea vedea

Într-una din zile, Doi se plimba nestingherită printre copacii Pădurii de Început. Așa numeau Ecoterrienii pădurea în care veniseră prima dată, Pădurea de Început. Știa ea bine că nu avea de ce să își facă griji. Animalele îi erau prietene, la fel și plantele, iar oamenii nu o puteau vedea.

Știa că e un sat de oameni la ceva distanță de pădure, și mai știa că oamenii veneau în pădure când vânau sau aveau nevoie de ierburi pentru leacuri. Asta se întâmpla oricum rar, așa că Doi se bucura de aerul proaspăt, de zgomotul molcom al Pădurii de Început în care clocotea atât de multă viață!

„Pam, pam, pam” se auzi dintr-o dată de undeva din desișul din stânga. Era o voce cum Doi nu mai auzise din primele zile. O voce subțirică, delicată, care susura melodios. Curioasă, făcu ochii mari și se îndreptă fără teamă spre sursa cântecelului. Dădu frunzele tufișului la o parte și făcu doi pași.

– Aaaaaahh!!! și băiețelul înlemni. Se oprise cu fața împietrită, cu brațele și picioarele rigide și reci. O spaimă groaznică se citea pe chipul lui oacheș, în ochii mari și negri.

Doi se uită alarmată în spatele ei, o fi apărut vreun urs?! Deși ea îi simțea de la kilometri depărtare; însă trebuia să fie ceva ce îl speriase atât de grozav pe micuțul om. Ei bine, nu! Nu era niciun urs. Și, pe măsură ce clipele se scurgeau, Doi deveni conștientă ca băiețelul o vedea… pe ea.

Doi era fată, și fetele știu cum să se poarte cu copiii. Imediat zâmbi dulce și fermecător, cât știa ea de frumos. Apoi bătu de două-trei ori din gene și se uită galeș la puiul de om. Și acesta parcă-parcă mai prinse viață în obraji.

– Cine ești tu, frumușelule? gânguri Doi în mintea prichindelului.

– Eu?… Eu… Vic.. bâigui băiatul.

– Mă bucur să te cunosc, dragă Vic, zise Doi. Pe mine mă cheamă Doi!

– Doi, repetă neîncrezător Vic.

– Doi, confirmă zâmbitoare Doi.

Vic păru să vrea să facă un pas-doi în față, însă renunță și o rupse la fugă înapoi, spre sat. Se mai uită de câteva ori în urmă, însă în cele din urmă disparu.

Avea să fie începutul unei prietenii frumoase. Vic era singurul om care îi putea vedea pe Ecoterrieni. Cel mai fericit se dovedi a fi Șapte.

– Știam că printre oameni va fi cineva care ne va putea vedea. Așteptam momentul ăsta, și sunt fericit că a venit. Vic va fi puntea noastră de legătură cu oamenii. El ne va întelege și va încerca să îi facă pe ai lui să înțeleagă, la rândul lor, cât de important este să iubească Pământul și să îl protejeze. Dar Vic nu va reuși cu totul. Însă linia lui de sânge este una importantă! Căci între copiii lui, în fiecare generație, va fi unul care va putea vedea și care ne va ajuta.

Ce putea face un omuleț pentru Ecoterrieni? Încă nu le era clar, însă bucuria de a avea un băiețel bun, inimos și energic alături de ei, la joacă, era un sentiment tare placut. În seara aceea, Ecoterrienii au adormit cu un sentiment nou. Descoperiseră Nerăbdarea. Abia așteptau să îl mai vada pe Vic!

 

Leave a comment