Povestea 6 – Al doilea prieten al Ecoterrienilor

Anii au trecut și Vic devenise un bărbat în toată puterea cuvântului. Totul se schimbase în viața lui, mai puțin prietenia sa cu Ecoterrienii. Grație acestei prietenii și a înțelepciunii și purității ființelor pufoase și verzi, Vic devenise un om un pic neobișnuit în satul său.

Deși era cel mai puternic și mai abil vânător din sat, toata lumea știa că Vic nu vâna de plăcere. Vâna pentru că avea nevoie să pună hrană pe masă soției și celor doi copii ai săi. În timp, ajunsese să vâneze oricum singur, pentru că ceilalți vânători ai satului nu înțelegeau deloc felul în care își apleca el fruntea asupra animalelor doborâte și șoptea ceva nedeslușit.

Își iubea soția și deseori o îmbrățișa în văzul sătenilor – o altă ciudățenie pe care nimeni nu o înțelegea. Ca să nu mai povestim de șocul oamenilor când, într-o zi, Vic fu văzut cărând apă în locul Sheei. Era ceva nemaivăzut, nemaiauzit, înspăimântător: de când făceau bărbații cei mai puternici treburi femeiești?!

De unde să știe sătenii că Vic înțelesese misterul feminin încă de când era un puști, de la drăgălașa Doi… Știa că femeile sunt sensibile, calde și generoase, chiar și un pic vulnerabile, însă atât de puternice, atât de răbdătoare. Vic ajunsese să o îndrăgească atât de mult pe Doi, încât din acel moment fetele încetaseră să fie niște ființe dintr-o altă specie, pe care era musai să le ții la distanță și ocupate, pe cât posibil. Înțelesese că erau cealaltă jumătate a întregului.

Dar mai presus de orice, Vic iubea Pământul. Deseori era văzut înfundându-și mâinile în glodul uscat, uitându-se amuzat undeva spre granița pădurii întunecate. Își menținuse obiceiul nătâng de a sta cu brațul încolăcit pe după vreun copac, râzând ca un smintit și țopăind fericit. În timp, sătenii se cam obișnuiseră cu el și îl considerau un pic țicnit.

Shea îl înțelegea pe jumătate. Știa că are un om bun lângă ea și era fericită. Simțea căldura lui și iubirea cu care învăluia tot ce îl inconjura, doar că nu înțelegea de unde avea Vic această forță. Nici nu îl întreba. Doar Kru, băiețelul lor de doi ani, părea să știe mai multe, deși nu zicea nimic. Doar stătea lângă tatăl său și îl privea cu aceiași ochi calzi.

Asta până în acea zi de octombrie, când Kru se apropie de Vic și îi zise:

– Tata, Doi nu vine azi?

Leave a comment