Povestea 9 – Prima fetiță care putea vedea

Tania auzise de mică de la bunicul ei povești despre Vic și despre niște ființe fantastice verzi și pufoase, numite Ecotari; sau Ecoturi?! Bunicul ei nu mai știa bine, dar oricum, erau verzi și foarte buni la suflet. Și pare-se că nu doar Vic, stră-stră-strămoșul lor îi văzuse. Nuuuu… Povestea era confirmată de bătrâni din mai multe generații, și se auzea de un stră-stră-bunic pe nume Tyr care se împotrivise pentru prima oară oamenilor din sat și arătase că rostul omului nu e să cucerească natura, ci să o asculte și să trăiască în armonie cu ea.

În căpșorul mic și oacheș al fetiței de 6 ani, toate poveștile bunicului țeseau o ceață de amintiri. Simțea că știe ceva, dar nu prea își dădea seama ce. De fiecare dată când bunicul îi povestea despre spiridușii verzi, simțea un dor năvalnic să alerge și să se afunde în pădurea de la marginea satului. Doar că… mama nu îi dădea voie.

Și totuși, într-o zi de vară, Tania se hotărî. Își luă păpușa favorită, cea pe care mama i-o făcuse, cu atâta talent, din paie și fustele ei vechi, și păși hotărâtă spre marginea pădurii.

Mai făcu un mic popas înainte de a intra… și păși.

O întâmpină un val de aer curat și răcoros și fetița închise ochii, surpinsă. Auzi zgomote noi, fermecate – oare erau păsări? Oare era fâlfâit de aripi sau doar vântul care se juca între crengile vii ale copacilor bătrâni?

Își strânse păpușa la piept și făcu primii ei pași în Pădurea de Început.

Și chiar în acel moment, Ecoterrienii, care timp de generații întregi se retrăseseră în inima pădurii și nu mai intraseră în contact cu oamenii – răniți adânc de dispariția lui Șase – simțiră din nou că un Om intrase în Pădurea de Început.

Șapte își ridică ochii blânzi și le transmise lui Unu, frumoasei Doi, sensibilului Trei, luptătorului Patru și prietenului cerului, Cinci:

„Ei, se pare că s-a întâmplat din nou. Inima îmi spune că linia oamenilor iubitori de natură nu s-a frânt! La marginea pădurii ne așteaptă cineva.” Și în ochii bătrâni ai înțeleptului Ecoterrian se aprinse o luminiță jucăușă.

Ca sub o vrajă, de unde până atunci erau cu toții letargici, Ecoterrienii începură să mișune fericiți prin luminiș, căutând să se pregătească cât mai bine pentru întâlnirea cu noul lor prieten de joacă. Simțeau cu toții cât le lipsiseră joaca, bucuria, râsetele minunate ale unui pui de om bun și iubitor.

Apoi, ca la un semn, Ecoterrienii porniră spre marginea pădurii.

Se apropia momentul reîntâlnirii cu linia lui Vic.

 

Leave a comment